De ce scriu? Ca să-mi înnoiesc starea de receptivitate. Ca și când aș umbla jupuit printre înțelesurile lumii, totul mă stimulează și mă inspiră. Zbier scriind, asta oferă un fel de narcoză.

Scriu din disperare. Și scrisul este o formă de a salva un gând bun, o bună așezare lăuntrică, în această lume care strivește prin urâțenie. Mă refugiez spre în mine, deși nici acolo nu găsesc, întotdeauna, cel mai bun adăpost.

Scriu ca să fur, zilei, bucuria. Bucuria este excepțională, cere osteneală, nevoință, sau îți este dată hodoronc-tronc, și te lasă perplex. Acest moment, ca pe o fotografie captată în momentul de grație al trecerii unui nor sau al ridicării unei ceți, trebuie să îl congelez și să îl depun în pivnița cu fericiri neașteptate; recitindu-le, poți înnoda momentele, poți reface și continua starea de vorbă cu harul.

Ca să storc învățătură și lumină din rutină. Rutina omoară, desfigurează prin robotizare. Îi poți scăpa doar transformând-o într-un proces dureros de extragere a uleiurilor esențiale. Poate că vei trage chiar mirul cu care Nicodim Îl îmbracă, de îngropare, pe Domnul. Sfârșești prin a afla că nu lumea se stoarce, ci tu însuți te găsești, chircit și speriat de lumea nebună, sub teasc.

Scriu de frică. Abandonarea exprimării prin cuvânt îmi echivalează cu o definitivă criogenizare. Un rând scris este un semn de viață trimis spre sinele meu sceptic și îngrozit de ce se întâmplă.

A scrie este a-ți linge rănile. Ca un câine. Scuipatul nostru: tămăduitor, în icoană, ca scuipatul Domnului. Ne oblojim și ne îmbrățișăm singuri, cerșind oblojirea și îmbrățișarea cititorilor, așteptând o ultimă oblojire și de nedesfăcut îmbrățișare a Cuvântului.

A scrie, ca digerare a otrăvurilor băgate în mine de anostul și fetidul cotidian. Tot otrăvuri depune în mine și păcatul. Toate aceste licori trebuie desfăcute în fraze și versuri pe măsura unei prozodii a harului, pe măsura unei poetici a Duhului, dacă putem.

Scriu ca să rămân cu mine, ca să rămân în mine. Aplecarea spre miez opune rezistență pretenției unei lumi decerebrate de a te aliena, de a te sălbătici și expatria. Introspecția, ca un minerit ingenuu, scoate la lumină pepite.

Arhivez idei și trăiri. Ale mele mi se potrivesc, întotdeauna, cel mai bine. Autorecitirea periodică o confirmă.

Mulțumirea cuminte de a pune în ordine cuvinte și gânduri. Poți sta să privești îndelung un text pe o foaie, și e un act contemplativ. Ca un om gospodar, care are, la oraș, balconul plin de cutii cu șuruburi, plăcuțe de frână, sârme și cuie inutile, capace; nu o să le mai folosească niciodată, dar ce minunat a fost să le strângă pe toate!?